[wptab name=’Design’]

Intr-adevar, de la primul contact cu One X iti dai seama ca HTC are o alta filozofie de design. Acesta-i telefonul emblema al HTC, pare sa spuna. Uita-te la el! E frumos. E bine facut. E foarte rapid. E MARE. E ALB! (ma rog, una dintre variante, cea testata de mine a fost alba; telefonul vine si in varianta gri).
Imbracat intr-un unibody desenat cu grija, telefonul foloseste materiale de calitate – un policarbonat prelucrat cu grija (in general mat, cu exceptia unei borduri laterale glossy) si care asigura faptul ca telefonul nu va suferi de pe urma zgarieturilor.
E un telefon MARE… hmm, poate un picut prea mare? Asta-i o intrebare la care trebuie sa raspunda fiecare in parte. Eu, de exemplu, folosesc un Galaxy SII cu o singura mana fara nici un fel de probleme.  Dar One X, la 134.36 x 69.9 x 8.9 mm – cu siguranta nu-i pentru toata lumea.  Majoritatea dintre noi il vom putea folosi doar cu doua maini sau reajustand mereu pozitia telefonului in palma. Oricum, ca dimensiuni nu-i nici macar aproape de “mutantul” Galaxy Note.

Sus – O arie mare din ecran nu e accesibila atunci cand incerci sa folosesti One X cu o singura mana. In poza de mai sus incercam sa ajung in coltul din dreapta sus – n-am reusit. Jos – comparatie intre dimensiunile lui One X si ale lui Galaxy SII.

Cu toate acestea, grosimea de numai 8.9mm si felul in care e desenata carcasa, cu linii cube si colturi rotunjite, face ca telefonul sa stea bine in mana, fara sa dea vreo clipa senzatia ca priza ar fi precara. In ceea ce priveste greutatea, la 130 de grame, nu-i neaparat unul dintre cele mai usoare telefoane din clasa sa; e insa mult mai usor decat da impresia. Si e cu vreo 30 de grame mai usor decat Sensation…
Intreaga constructie lasa o impresie foarte placuta, a unui telefon solid, robust, placut la atingere.
Partea frontala e dominata de ecranul SuperLCD 2 de 4.7 inchi, protejat de Gorilla Glass. In partea inferioara, sub display, se gasesc 3 butoane touch: Inapoi, Acasa, si un buton dedicat multi-tasking. Prin One X, HTC a renuntat la butonul dedicat pentru cautare, vesti proaste pentru cei obisnuiti sa-l foloseasca.  Plasate pe bordura superioara a aparatului avem camera foto frontala de 1.3 megaplixeli (720p pentru chat video!) si o serie de orificii pentru difuzorul dedicat convorbirilor. Incorporat in unul dintre orificiile difuzorului gasim LED-ul care ne anunta in legatura cu orice orice notificari aparute pe smartphone (apeluri ratate, sms-uri sau mail-uri necitite, alerte ale agendei, mentiuni pe twitter s.a.m.d). LED-ul mai semnaleaza si gradul de incarcare al bateriei atunci cand e conectat la incarcator.
Senzorii pentru luminozitate si proximitate sunt plasati pe sticla, la fel ca logoul HTC (un pic prea mare pentru gustul meu, dar in fine, asta e tendinta, majoritatea producatorilor nu se rusineaza deloc sa tranteasca logo-ul de mari dimensiuni pe partea frontala a telefonului). Carcasa telefonului este modelata un pic curbat, in genul lui Galaxy Nexus, insa spre deosebire de telefonul Google, ecranul nu este si el curbat. Tot la nivel de design se observa ca lateralele dreapta-stanga sunt modelate concav, ceea ce da o nota cu totul aparte intregului telefon.

Partea din spate a telefonului e dominata din nou de sigla  HTC. In partea superioara un accent argintiu, care iese in relief, marcheaza camera de 8 megapixeli si led-ul flash. In partea de jos regasim sigla BeatsAudio, grila difuzorului hands-free, iar in partea din dreapta punctele de contact pentru dock.

Daca facem un tur al partilor laterale, gasim in partea de sus butonul on/off care trebuie actionat si pentru a trezi telefonul,  jack-ul de  3,5 mm pentru casti, tavita pentru microsim (pentru a avea acces la el trebuie folosita “cheita” pusa la dispozitie de HTC sau o agrafa de birou). In partea stanga, in zona superioara gasim conectorul microUSB prin care se face reincarcarea bateriei sau conectarea telefonului la PC si care are si rol de port MHL. Pe partea opusa, cea dreapta, gasim butonul pentru ajustarea volumului. In sfarsit pe laterala inferioara se gaseste microfonul principal al telefonului. Toate butoanele sunt excelent finisate, in ton cu restul telefonului. Sunt discrete din punct de vedere vizual, insa usor de gasit “pe pipaite”. Ofera destula rezistenta pentru a nu fi declansate accidental, insa actionarea lor nu a pus niciodata probleme – sunt responsive si usor de folosit.
Design-ul lui One X nu-i insa perfect. Spre exemplu, locatia butoanelor fizice si a conectorului microUSB e nefericit aleasa – mai cu seama pentru un telefon atat de mare.
Folosirea terminalului pentru a avea o convorbire telefonica in timp ce e conectat la PC sau pus la incarcat este un exercitiu greoi, stangaci si frustrant. Locul in care se ataseaza cablul face priza pe telefon incomoda. Telefonul nu poate fi trezit decat de la butonul on/off, fiindca nu exista alte butoane fizice, nici macar “Acasă”. Dar pentru a ajunge la butonul on/off, iar apoi la partea de jos a ecranului in care se gaseste inelul pentru unlock HTC, va trebui sa schimbi de fiecare data pozitia telefonului in mana, sau sa folosesti doua maini. Daca butonul on/off ar fi fost plasat pe una dintre lateralele stanga/dreapta, blocarea si deblocarea telefonului s-ar fi facut mult mai usor.

[/wptab]

[wptab name=’Display’]

SuperLCD 2-ul de pe One X este, probabil, cel mai bun display de pe un telefon HTC din cele pe care l-am vazut pana acum. Ba chiar, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune ecrane de pe orice smartphone aparut pana in momentul de fata. (Sunt tare curios cum s-ar comporta intr-un versus cu Sony Xperia S).
4.7 inch si o rezolutie HD 720p (1280 x 720 pixeli) inseamna un 316ppi – foarte putin în spatele retina display, cu o densitate suficient de mare încât să nu poți vedea pixelii individuali cu ochiul liber. Densitatea mare de pixeli/inch are un impact foarte mare asupra lizibilitatii textului si a finetii cu care sunt redate diferite elemente grafice. Vedeti mai jos o comparatie intre Galaxy S II in dreapta (218ppi) si ONE X in stanga (316ppi).

Samsung Galaxy S II (stanga) vs. HTC One X  (dreapta)

Unghiurile de vizibilitate sunt grozave iar culorile sunt redate cu mult mai natural decat pe SuperAMOLED Plus-urile semnate de Samsung. SAMOLED Plus-urile au un contrast deosebit si un negru foarte profund insa au si neplacuta caracteristica de a vira toate imaginile spre albastru sau verde – lucru evident mai ales in cazul tonurilor de alb, gri sau in redarea nuantelor pielii. In plus, pe One X nu apar atat de evident nici uratele degradeuri in trepte, atat de prezente pe Galaxy SII, Note sau Nexus. Toate acestea fac ca ecranul lui One X sa fie foarte potrivit pentru a urmari filme, seriale, clipuri YouTube (HD desigur) si pentru a juca diverse jocuri.
Am incercat sa surprind diferentele in redarea culorilor, insa n-am reusit sa o fac pe deplin. In momentul in care aveti cele doua telefoane unul langa altul, diferenta e mult mai evidenta.

O mare bila neagra legata de ecran dar si de intreaga constructie a telefonului este faptul ca daca apesi pe marginile laterale, acolo unde ecranul are o curbura concava, imaginea va fi distorsionata. E foarte probabil o problema de constructie, pe care nu imi explic cum de au trecut-o cu vederea cei de la HTC. E mare, mare, pacat ca un telefon construit atat de bine, cu o finisare atat de grijulie sub alte aspecte, are o asa mare scapare. O oarecare consolare este, faptul ca, in mod obisnuit, ecranul va fi apasat in partea frontala, si nu pe laterale. Prin urmare problema nu se manifesta decat daca tineti cu tot dinadinsul s-o faceti sa apara.
O alta problema de care se plang mai multi consumatori este aparitia unui fliker al ecranului in anumite situatii/la redarea anumitor nuante. Exista o serie de teorii cu privire la originea acestui fliker, de la o proiectare hardware defectuoasa (in cel mai rau caz) la greseli de software in ceea ce priveste setarile de voltaj pentru diferite grade de luminozitate. Am sesizat si eu flikerul cu pricina dar nu pot spune ca apare des sau ca e foarte suparator.

Experienta multimedia e intregita de redarea sunetului prin sistemul BeatsAudio. Trebuie notat aici ca pentru a va putea bucura de BeatsAudio, aveti nevoie de o pereche de casti dedicate, care nu sunt livrate odata cu telefonul. In pachet primesti doar niste casti mai mult sau mai putin generice, care se achita in mod onorabil de sarcini pasagere, dar pe care le-am gasit incomode si obositoare la o utilizare mai indelungata.

[/wptab]

[wptab name=’Performante’]

Carcasa de policarbonat adaposteste 32 de GB, din care 26GB sunt disponibili utilizatorului. Din pacate nu exista un slot pentru un SD card suplimentar. Telefonul e pus in miscare de un quad-core Tegra 3, la 1,5 GHz, la care se adauga 1 GB de memorie RAM. In plus, One X suporta NFC. Sa aduni toate astea intr-un telefon unibody de 8.9 mm e intr-adevar o performanta … insa intervine o problema. Cand merge in full load, in cazul folosirii intensive pentru jocuri, redare video sau transfer de date via WiFi, Tegra 3 se incalzeste iar cum aceasta caldura nu prea are pe unde sa se disipeze, telefonul devine neplacut de cald.

[/wptab]

[wptab name=’Software’]

Primele versiuni Android nu se bucurau de cea mai prietenoasa si intuitiva interfata, ba dimpotriva. O data cu lansarea versiunii 4 – Ice Cream Sandwich, Android a mai facut un pas in directia potrivita. Exista insa lucruri care inca mai pot fi (mult) imbunatatite in ceea ce priveste usurinta in utilizare. Ca sa compenseze acest neajuns, si vazand o grozava ocazie de a personaliza si mai mult propriile produse, HTC a dezvoltat Sense, add-on-ul pe care il instaleaza pe toate telefoanele cu Android pe care le produce. De-a lungul vremii, Sense si-a castigat o multime de fani, unii alegand telefoanele HTC tocmai pentru plusul de functionalitate pe care il aduce OS-ului Google. Multi spun ca UI-ul e nu doar mai functional, ci e si mai aratos … in fine, de gustibus …
One X vine cu Android 4.0.3, peste care e adaugat Sense 4.0. Acesta din urma a fost redesenat, s-a renuntat la o multime de elemente grafice si animatii care impopotonau inutil interfata. S-a optat pentru o grafica mai simpla, mai curata si mai eleganta – in ton cu Ice Cream Sandwich de altfel.
Rezultatul e un skin care arata de cele mai multe ori foarte bine si aduce o serie de functii si short-cut-uri foarte utile (prea multe pentru a le trece aici in revista). Selectia de aplicatii cu care vine preinstalat telefonul ar trebui sa multumeasca majoritatea utilizatorilor – retele sociale, aplicatii pentru birou, multimedia, navigatie GPS – toate sunt bine reprezentate. Exista un ghid foarte simplu de urmarit, care trece prin pasii necesari pentru configurarea initiala a telefonului, transferul agendei de pe alt telefon, adaugarea diferitelor conturi (Twitter, Facebook, Linkedin, Evernote, Dropbox). Totul se face rapid, informatiile si contactele de pe toate sunt unificate automat de catre Sense (bonus: utilizatorii One X beneficiaza de 25 GB gratuiti pe DropBox).
HTC adauga prin Sense 4.0 o suita intreaga de extensii istete ale functionalitatii Android: felul in care poate fi personalizat lockscreen-ul de exemplu, sau meniul care apare automat la conectarea telefonului prin USB si care da acces rapid la optiuni de stocare, thetering sau wi-fi hotspot; felul in care e abordata integrarea programelor pentru ascultat si gestionat muzica – toate acestea si inca altele fac ca Sense sa fie o abordare mai prietenoasa a experientei Android.

DAR!… Mereu trebuie sa fie ceva care sa facă lucrurile sa nu mearga perfect – asta indiferent de producător sau OS. In cazul lui One X insa, tocmai fiindca e atat de evidenta grija cu care a fost facut produsul, neajunsurile sar mai bine in ochi.

Sense 4.0  are tot felul de scapari, integrarea cu Ice Cream Sandwich nu este deloc consistenta, omogena si poate duce la felurite confuzii in utilizare. Agenda face o treaba excelenta in a combina datele din varii surse (Facebook, Google, Twitter, etc) Dar interfata are un aspect aglomerat. Ecranul de comutare intre aplicatii, care in varianta ICS e aranjat pe verticala si arata 3 aplicatii in acelasi ecran a fost inlocuit cu unul in care aplicatiile sunt organizate pe orizontala si se pote vedea doar o aplicatie la un moment dat. Aceasta schimbare nu aduce nici un beneficiu functional, dimpotriva. Incercarea de a folosi un limbaj de design unitar a dus, in cazul anumitor aplicatii care nu sunt proiectate pentru ICS,  la aparitia  unui buton de meniu inutil, sub forma unei benzi late in partea de jos a ecranului (vestitul “three dot bug”).

[/wptab]

[wptab name=’Multimedia’]

E un lucru bine stabilit faptul ca telefoanele HTC au camere foto mediocre sau sub-mediocre. Argumentul cu care fanii marcii scuzau aceasta scăpare era ca, de fapt camera foto nu-i atat de importanta la un telefon. In mod din ce in ce mai evident, lucrul acesta nu (mai) e adevarat – putem sa ne gandim la popularitatea unor aplicatii cum e Instagram pentru a judeca daca e sau nu e importanta camera foto de pe smartphone.
De data aceasta insa HTC a luat foarte in serios camera foto. Au inclus un chip dedicat de procesare a imaginii si  diafragma f2.0, au revizitat softul de management al camerei si au promovat intens. Eram deci foarte curios sa vad cum se comporta in realitate.
Intr-adevar, camera foto de pe One X reprezinta un salt imens fata de tot restul liniei HTC de pana acum. Rezultatele sunt mult mai bune, iar timpul de raspuns e nemaipomenit. Interfata a fost si ea tratata cu atentie – modurile de fotografiere si cel de inregistrare video se regasesc sub aceeasi interfata – deci tranzitia de la unul la altul e foarte rapida. Se pot face poze panoramice, se pot captura imagini in timp ce inregistrezi un video si pot fi aplicate in timp real o paleta destul de larga de filtre de tipul celor din Instagram (sepia, vignette, etc) – toate acestea din aplicatia HTC-ului. Exista un mod de fotografiere burst – trebuie doar tinut apasat declansatorul iar telefonul captureaza fotografie dupa fotografie, intr-o succesiune foarte rapida. Pentru situatiile in care scena trebuie iluminata, camera are un led flah care poate fi pornit si in timpul inregistrarilor video.

Totusi, nu e cea mai buna camera de 8MP pentru un smartphone de generatie actuala. In general culorile sunt clare, dar au tendinta de a fi prea saturate sau un pic virate inspre rosu. Imaginile obtinute sunt detaliate chiar daca apare destul de mult zgomot (desigur in functie de conditiile de lumina), iar filtrul de sharpness e prea agresiv in anumite situatii.
One X vine cu posibilitatea de a inregistra video Full HD, 1080p/720p@30 FPS, stereo, auto-focus continuu, tot tacamul. Inregistrarile video sunt multumitoare comparativ cu restul telefoanelor de top (adica atata vreme cat nu ne asteptam la panning bun, stabilitatea imaginilor filmate sau un sunet de calitate).

[/wptab]

[wptab name=’Concluzii’]

In fine, dincolo de bug-uri,  telefonul e foarte rapid iar cei mai multi utilizatori vor spune ca raspunde la orice comanda instantaneu … Dar, de fapt telefonul raspunde instantaneu la comenzi aproape de fiecare data. Exista momente cand, in ciuda dotarii hardware de top, Sense 4.0  se “agata” si lucrurile nu merg chiar atat de fluid pe cat te-ai astepta de la un quad-core. E foarte posibil ca acest lucru sa poata fi ameliorat prin optimizari software in update-urile care vor urma.

Nu sunt deloc adeptul testelor sintetice pentru smartphone-uri. Majoritatea nu spun mare lucru despre functionarea de zi cu zi a telefonului – poate doar testele de browsing.
Daca totusi veti supune One X unei baterii de teste, veti obtine rezultate … interesante. De multe ori domina pur si simplu, insa in alte ocazii avantajul de care se bucura e foarte mic fata de telefoane dual-core (GNex sau SGS2) sau are rezultate mai slabe chiar decat telefoanele din generatiile anterioare. De buna seama e vorba tot de o optimizare … nu tocmai optima – din nou lucruri care pot fi corectate cu update-uri ulterioare. Nu e recomandabil insa sa lansezi un telefon purtator de stindard, cand softul nu e, de fapt, intocmai finalizat.
Mi se pare mai relevant sa va spun ca absolut orice joc sau material video a rulat pe One X fluent, rapid si fara nici o problema. Rasfoirea internetului merge foarte rapid, singurele probleme fiind intampinate la anumite pagini care nu sunt optimizate pentru mobil, dar asta nu-i in nici un fel vina telefonului.
La inceput performanta bateriei a fost dezamagitoare. De fapt dezamagitoare e putin spus. Am fost surprins de cat de putin tine bateria. Pe parcursul saptamanii cat am butonat telefonul, au aparut insa doua update-uri software OTA, care se pare ca au mai ameliorat lucrurile. Chiar si asa insa, autonomia lui One X nu e deosebita, lucru care e cu atat mai neplăcut cu cat bateria nu poate fi schimbata – fie cu una de rezerva, fie cu una cu o capacitate mai mare. Cu o singura incarcare am reusit sa trec printr-o zi linistită de week-end – putine apeluri, fara GPS sau 3G, putin Wi-Fi browsing si un joc de 30 de vreo minute m-au lăsat cam cu 20% din baterie după 12 ore. Daca insa folosesti telefonul mai intens – 3G, apeluri, navigatie, mp3-uri, notite/mail-uri – de la 100% la 2%  am ajuns în 6 ore – YMMV. Cei mai importanti factori în viata bateriei raman luminozitata ecranului si conexiunea 3G.

Plusuri:

• Ecran SLCD 2 excelent, cu unghiuri de vizibilitate bune, luminozitate si culori bune
• Materialul carcasei
• Camera foto foarte rapida cu un soft excelent
• Performanta foarte bună

Minusuri:

• Bug-uri si inconsistente de design ale Sense 4
• Bateria cam mica pentru un telefon asa flamand (1800 mAh) nu poate fi schimbata
• Nu are suport pentru microSD
• Se incalzeste atunci cand e folosit mai intens
• Problema de constructie a ecranului face sa apara distorsiuni cand e apasat putin în laterala
• Calitatea fotografiilor e sub asteptari.

Sursa poze: Google, GsmArena, PhoneArena.

[/wptab]

[end_wptabset]